Pajistile naturale si importanta lor

Patrimoniul pastoral al ţării, alcătuit din 4,9 mil. hectare, din care 3,4 mil. ha păşuni şi 1,5 mil. ha fâneaţă, reprezintă 34% din totalul suprafeţei agricole naţionale şi se constituie într-un imens potenţial de masă vegetativă destinată hrănirii efectivelor de bovine, ovine şi caprine.

Majoritatea suprafeţelor de pajişti, 97%, se localizează în domeniul privat, aparţinând consiliilor locale şi persoanelor fizice, iar proprietăţii publice doar 3%.

Această structură de proprietate determină direcţia principală de acţiune, pârghiile economice şi legislative necesare pentru cointeresarea deţinătorilor de aceste suprafeţe în efectuarea lucrărilor agro-pedo-ameliorative de sporire a producţiei. Este semnificativ faptul că la consiliile locale, din suprafaţa totală de pajişti, izlazurile comunale (păşuni comunale) sunt reprezentate, în proporţie de circa 90%, de suprafeţe care pot avea un potenţial mai mare de producţie şi pot fi mai uşor regenerate şi valorificate în condiţii mai bune.

Repartizarea suprafeţelor de pajişti pe zone de relief
În zona de munte, din suprafaţa de 2.221,1 mii ha, pe o suprafaţă de aproape 201,1 mii ha sunt păşuni împădurite.

Din punctul de vedere al suprafeţei ocupate cu pajişti naturale, România se situează, în Europa, pe locul al 5-lea, după Franţa, Marea Britanie, Spania şi Germania.

Resursele furajere ce pot fi produse pe pajiştile din România asigură, în medie, peste 56% din necesarul de furaje, în echivalent masă verde, ajungând ca în zonele colinare şi montane această proporţie să depăşească 65-70% din consum.
Producţia de masă verde realizată pe pajişti a înregistrat variaţii în funcţie de condiţiile pedoclimatice unde se află suprafeţele respective, de diversitatea factorilor limitativi care au acţionat asupra lor, precum şi de lucrările agricole efectuate.

Volumul scăzut de lucrări de ameliorare executate, dar şi faptul că pe mari suprafeţe de păşuni au fost distruse gardurile de tarlalizare şi instalaţiile de apă au dus la o folosire neraţională a acestor suprafeţe, cu efect negativ asupra producţiei de masă verde obţinută pe unitatea de suprafaţă, care este în medie de 4-5 tone/ha, adică de 1-1,5 tone de fân/hectar.

Prin executarea unor lucrări de ameliorare pe aceste suprafeţe se pot obţine producţii duble, dar şi de calitate superioară.

Aceste creşteri de producţie s-au datorat efectuării lucrărilor de corectare a factorilor limitativi ai producţiei prin unele acţiuni tehnologice:

• desecare;
• combaterea eroziunii solului;
• corectarea acidităţii prin amendare şi fertilizare organică;
• regenerarea pajiştilor prin supraînsămânţări sau însămânţări cu amestecuri de graminee şi leguminoase;
• tarlalizarea suprafeţelor de păşunat;
• târlirea suprafeţelor de pajişti.

Situaţia pajiştilor din România, în funcţie de factorii limitativi
(vezi tabel in REVISTA LUMEA SATULUI, NR.21, 1-15 NOIEMBRIE 2006)

De reţinut, că o suprafaţă de 1,4 mil. ha este invadată cu vegetaţie ierboasă şi lemnoasă nevaloroasă, care necesită lucrări specifice de combatere şi ameliorare.

Pentru îmbunătăţirea calitativă şi cantitativă a producţiei de masă verde de pe aceste suprafeţe de pajişti, un rol important îl au crescătorii de animale, asociaţiile acestora, precum şi consiliile locale care administrează aceste suprafeţe.

Principalele lucrări necesare pe pajişti:

• lucrări de suprafaţă, curăţarea lor cu rindeaua de pajişti;

• lucrări de igienă culturală ce pot fi executate manual: adunarea şi îndepărtarea pietrelor, a resturilor vegetale, a deşeurilor, distrugerea muşuroaielor şi nivelarea terenului, efectuarea de şanţuri sau rigole pentru scurgerea excesului temporar de umiditate, repararea podurilor şi a podeţelor de acces la parcele;

• combaterea vegetaţiei ierboase nevaloroase ca: feriga, ştevia, pipirigul;

• corectarea regimului aerohidric prin combaterea excesului de umiditate, executarea de drenuri, canale deschise;

• corectarea acidităţii solului prin amendarea suprafeţelor şi prin fertilizarea cu îngrăşăminte organice bine fermentate. Dacă s-a folosit ca aşternut rumeguşul, să nu fie folosit pentru fertilizare decât după 2-3 ani, atunci când nu mai are reacţie acidă;

• fertilizarea pajiştilor se va face diferenţiat în funcţie de tipul lor, de compoziţia floristică, precum şi de modul de folosire a furajului. Pe toate suprafeţele nu este recomandată fertilizarea cu azotat de amoniu, fiindcă acest lucru face ca o serie de plante valoroase să dispară. Pe suprafeţele unde se constată o lipsă de fosfor sau potasiu se pot aplica îngrăşăminte complexe în cantitate de 200-300 kg superfosfat.