FERTILIZAREA CULTURII RAPITEI

    Fertilizarea este unul dintre elementele tehnologice cu cel mai mare impact asupra producţiei. Deoarece este imposibil de stabilit reţete unice de fertilizare, vă prezint în continuare câteva informaţi despre câteva practici de fertilizare la cultura rapiţei.

    Câteva principii de fertilizare utilizate de fermierii francezi
    Intr-un sondaj făcut de Cetiom (Oleoscope nr. 82/2005), pentru realizarea unor producţii de 5 t/ha, fermierii francezi au folosit între 50 şi 260 kg azot s,a./ha, media fiind de 167 kg azot s.a./lna. Mulţi fermieri din ţările mari producătoare de rapiţă folosesc doze mari de azot la această cultură, adesea în jurul valorii de 200 kg N/ha (www.fertilizer.org, www.kemira-growhow.com).
    In majoritatea tehnologiilor din ţările mari producătoare de rapiţă se fertilizează cu sulf, în doze de 20-30 kg/ha (semnificativ mai mare decât la cereale, unde ar trebui să fie de 10-20 kg S/ha). La rapiţă, raportul dintre sulf şi azot trebuie să fie de 1/7 (www.syngenta.ca).
    Ingrăşămintele foliare se folosesc pentru a corecta carenţele generate de lipsa microelementelor. De regulă, ele nu pot suplini lipsa fertilizării cu macroelemente primare - azot, fosfor şi potasiu - şi macroelemente secundare - magneziu, calciu şi sulf (Smith, 1995-Crop Production: Evolution, History and Technology), dar reprezintă cea mai eficienta metodă de a asigura microelementele (Fertiiizers and their use').
Acelaşi document FAO arată că, în condiţii de stres, îngrăşămintele foliare pot suplini nevoia de cantităţi reduse de macroelemente mai bine decât ar face-o îngrăşămintele chimice aplicate pe sol. Pentru a fi însă eficiente şi a evita arsurile pe frunze, îngrăşămintele foliare trebuie aplicate în concentraţiile recomandate şi în condiţii în care se evită uscarea rapidă a picăturilor de pe frunze (pe timp noros, dimineaţa devreme sau după-amiaza târziu).
    Perioade optime de aplicare a îngrăşămintelor chimice (după recomandări Cetiom)
    Perioada cea mai importantă pentru nutriţia rapiţei este în timpul alungirii tulpinii (aproximativ 60 de zile), când este absorbită aproximativ jumătate din cantitatea totală de elementele nutritive.
    Azotul nu se aplică pe solul îngheţat sau acoperit cu zăpadă, deoarece cantitatea levigatâ este foarte mare şi contravine normelor europene de protecţie a mediului (www.kemira-growhow.com).
    Când doza calculată depăşeşte 100 kg N/ha se fracţioneazăîn 2-3 aplicări,
plantelor la ieşirea din iarnă. Astfel se măreşte gradul de absorbţie a azotului din îngrăşăminte şi se evită pierderile prin levigare.
    La plantele mici, prima doză se aplică înainte sau în momentul reluării vegetaţiei^ (temperatura medie zilnică depăşeşte 5 grd C). Prima aplicare nu trebuie să depăşească 60 kg N/ha, deoarece plantele, fiind mici, nu pot folosi bine azotul. Restul azotului se aplică 2-3 săptămâni mai târziu, înainte de faza de muguri florali uniţi (inflorescenţa principală nu mai este acoperită de frunze).
Când se aşteaptă o producţie foarte mare (ceea ce înseamnă că şi condiţiile climatice sunt favorabile), o ultimă aplicare se face înainte de înflorire.
    La plantele de talie medie se recomandă două aplicări; 60-80 kg N/ha la reluarea vegetaţie şi restul până în faza de muguri florali uniţi.
    La plantele foarte mari, care au absorbit mult azot în timpul iernii, se aplică o singură dată azot, în cantităţi mici, în faza de muguri florali uniţi, când plantele au tulpina de aproximativ 20 cm înălţime.

    Fosforul, ca şi potasiul, se aplică de regulă toamna.
    Dar pe solurile bine aprovizionate cu fosfor, nefertilizate în toamnă, se pot administra îngrăşămintele cu fosfor la alungirea tulpinii (Buletinul Cetiom 2003). Nu trebuie să mire acest lucru, deoarece aplicarea fosforului primăvara este o situaţie întâlnită şi la fertilizarea cerealelor (www.kemira-growhow.com)''.
    Fertilizarea cu sulf ar trebui făcută preventiv. Există două soluţii simple pentru fertilizarea cu sulf: prima o constituie aplicarea de superfosfat simplu, toamna, pe orice tip de sol, iar a doua soluţie constă în aplicarea de sulfat de amoniu primăvara (100-170 kg/ha produs comercial), pe solurile carbonatice sau cu pH alcalin. Trebuie evitată aplicarea sulfatului de amoniu pe plantele îngheţate sau ude, deoarece această substanţă provoacă arsuri frunzelor.
    Dacă se observă simptome ale carenţei de sulf (pete de decolorare între nervuri), se aplică 100 kg de sulfat de amoniu dizolvat în 500 I de apă. Specialiştii francezi consideră că în cazul manifestării carenţei de S, pierderile pot ajunge până la 1.000-2.000 kg/ha.

    Cum fertilizează rapiţa unii fermieri români?
    In cadrul unui proiect finanţat de Banca Mondială, am obţinut următoarele informaţii privind fertilizarea culturii de rapiţa: 57% din fermierii intervievaţi^ au fertilizat cu azot; 60% din cei care au aplicat azot au fertilizat şi cu fosfor (adică 34% din totalul fermierilor care au folosit îngrăşăminte chimice); fertilizarea cu fosfor s-a făcut prin îngrăşăminte complexe, aplicate în majoritatea cazurilor toamna; 42% din fermieri au aplicat îngrăşăminte chimice toamna; în 61% din exploataţii s-a fertilizat primăvara (în majoritatea cazurilor numai cu azot, în câteva cazuri aplicându-se şi îngrăşăminte complexe); în multe exploataţii s-a fertilizat o singură dată; în 22% din cazuri îngraşamintele s-au aplicat numai toamna, iar în 40% din ferme s-au aplicat numai primăvara^ cu foarte puţine excepţii, indiferent de doză şi de mărimea plantelor, azotul distribuit primăvara a fost aplicat într-o singură fază; numai în câteva cazuri doza de azot a depăşit 100 kg s.a./ha; doza de fosfor a depăşit doar de 10 ori valoarea de 60 kg P^Oţ/ha; numărul fermierilor care folosesc îngrăşăminte foliare creşte de la un an la altul.
    După cum se vede din cele câteva date prezentate, există multe cazuri în care fertilizarea nu constituie punctul forte al tehnologiilor folosite la cultura rapiţei.
    Este foarte greu ca fertilizarea să fie un punct-cheie în itinerarele tehnice folosite de fermierii români atât timp cât preţurile cresc vertiginos de la un an la altul, iar industria românească a produs în 2005 puţin peste 200.000 tone de azot substanţă activă, o cantitate foarte mică pentru cele aproximativ 9,4 milioane ha de teren arabil.
Pentru fertilizarea culturii de rapiţa, cercetătorii de la INCD Fundulea recomandă 80-160 kg N/ha, 50-80 kg P.O^ha şi 80 kg K^O/ha (Sin 2000), iar Bîlteanu (2001) menţionează 90-130 kg N/ha, 60-80 kg P.O^ha şi 60-80 kg K,0/ha.

    Care sunt dozele de îngrăşăminte chimice utilizate de fermierii români?
    Mărimea dozei este determinată de resursele financiare disponibile în momentul fertilizării. Printre fermierii intervievaţi, am întâlnit foarte puţine cazuri în care dozele de azot au depăşit 120 kg s.a./ha. Dintre aceste puţine cazuri, pe trei le-am urmărit în mod deosebit: SC Grivco SA Băneasa, judeţul Giurgiu, SCE 3 Brazi din Insula Mare a Brăilei şi SC Agrofam Prod SRL Feteşti, judeţul Ialomiţa.
In fiecare an s-au aplicat 120-130 kg N s.a./ha, iar în ultimii trei ani producţia nu a fost niciodată mai mică de 2,5 t/ha.
    Este de la sine înţeles că o tehnologie care utilizează o doză de azot de această valoare include şi celelalte input-uri în cantităţile necesare obţinerii unor producţii ridicate.
    Ar fi prea mult să conchidem că pragul de 120 kg N s.a./ha este o condiţie pentru a obţine constant producţii apropiate de 3 t/ha, dar trebuie să admitem că această doză asigură o oarecare stabilitate tehnologică producţiei de rapiţa. Mai ales că această ipoteză este verificată în unităţi care au cultivat rapiţa pe suprafeţe cuprinse între 3.000 şi 14.000 ha.
    De exemplu, folosind această doză de azot, între anii 2004 şi 2006 producţia medie în Insula Mare a Brăilei a variat între 3,5t/ha  (2004) şi 3,0 t/ha (2006).
Influenţa dozelor de azot mai mari de 100 kg N s.a./ha este relevantă într-o experienţă efectuată în Insula Mare a Brăilei, unde s-au obţinut rezultatele prezentate în tabelul nr.1
    In mod cert, se pot însă obţine producţii mari, uneori chiar foarte mari, şi cu doze mai mici de îngrăşăminte. Sunt ani în care cu doze în jur de 90 kg N s.a./ha s-au obţinut producţii de peste 4,5 t/ha (Alexandru Gheorghe, Dima Şiangă, Octavian Racoviţeanu). In anul următor însă, cu acelaşi nivel al fertilizării cu azot, producţiile au fost cu 1-2 t/ha mai mici.

Tabelul nr. 1 Rezultate experimentale privind influenţa fertilizării asupra producţiei

    Cum ar putea fermierii români să folosească mai eficient îngraşamintele cu azot?
    Cercetătorii francezi de la INRA şi Cetiom au propus următoarea metodă: a) Se cântăresc plantele de rapiţa de pe suprafaţa de un mp în câteva repetiţii (în funcţie de uniformitatea culturii) şi se face media. Pentru a obţine rezultate corecte, valoarea biomasei epigee trebuie să reprezinte media a 3-4 determinări, b) Se calculează necesaru azot după formula:
    Doza N = (65' x Recolta dorită exprimata în tone -Biomasa epigee x 70 -50)/0,8, unde:
- 65 - consumul specific de azot (kg N/t seminţe)
- biomasa epigee - cantitatea de biomasa proaspătă (plantele tăiate de la colet), exprimată în kilograme, recoltată de pe suprafaţa de un mp
-  70 -coeficient de conversie a biomasei epigee în azot absorbit
-  50 - cantitatea de azot mineralizat din sol, exprimat în kilograme. Pe solurile sărace, această valoare ar trebui să fie mai mică (de exemplu 30)
- 0,8 - coeficientul de utilizare aparentă a îngrăşămintelor
Exemplu când recolta planificată este de 3 t/ha iar biomasa epigee este de 1,2
kg/mp: Doza N ,^, = (65 x 3 t/ha-1,2 kg/mp x 70-50)/0,8 = (195-84-50)/0,8 = 76kg N/ha.